Rezolvari filosofie BAC 2009 sub. III
III. 1
A. 1. Teoria lui Aristotel despre natura umana este influentata de conceptia sa teleologică, conform careia natura nu creeaza nimic fara un scop. Din acest punct de vedere, si existenta omului detine un scop, si anume acela de a trai laolalta cu semenii sai in vederea unei vieti mai bune. Insa o viata mai buna, in care actele intelectuale si cele morale sunt posibile, nu se poate obtine, dupa Aristotel, decat in masura in care oamenii sunt parte componenta a unui stat, adica a unei comunitati de fiinte umane cu simtirea binelui si a raului, a dreptului si nedreptului. Contrar teoriilor sofiste de pana atunci, care considerau statul si ordinea sociala drept o conventie, Aristotel trateaza statul drept o institutie naturala, rezultata, in mod indirect, din instinctele de autoconservare si reproducere ale indivizilor. Cu toate ca din punctul de vedere al genezei, statul este o consecinta a trairii laolalta a indivizilor, mai intai in familie, grup, etc, din punctul de vedere al functiei sale, el este anterior oamenilor care il compun, precum corpul precede membrele sale. Cu alte cuvinte natura umana este una sociala, intrucat in fiecare din noi exista instinctul pentru formarea comunitatilor si pentru ca abia in stat existenta isi afla implinirea, desavarsindu-si astfel posibilitatile proprii.
2. Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel promovează natura umană ca fiind socială, iar Rousseau spune că sociabilitatea nu sete specifică naturii umane.
3. Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru care el există. “Bunăstarea”, care este ţelul Statului, este identificată cu “eudaimonia” (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel. Noţiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.
Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetăţenilor, însă o mare parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.” Dar el adaugă imediat: “Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul veghează ca regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.
B. 1. Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito , ergo cogito. Cogito, ergo sum ). În esenţă Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala metodică.
2. Personal apreciez cunoaşterea raţională, dar din păcate tumultul vieţii impune mai mult cunoaşterea senzorială, prin experienţe proprii.
III. 2
A. 1. Abordarea kantiana a problemei cunoasterii este una transcedentala. Ideea cunoasterii ,,a priori” a fost consacrata de Kant. Problemele teoriei critice a cunoasterii sunt formulate ca probleme de drept si nu ca probleme de fapt. Interogatia kantiana priveste posibilitatea unei cunoasteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori” sunt examinate de Kant drept conditii necesare ce fac posibila experienta in genere. Kant crede că filosofia cunoaşterii se interesează exclusiv de întemeierea cunoştinţelor şi nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune că orice cunoaştere despre fapte, numită de el ,,experienţă”, ia naştere prin conlucrarea sensibilităţii şi intelectului. Cunoaşterea este rezultatul aplicării categoriilor şi principiilor intelectului materialului pe care îl oferă sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt comparate, legate între ele sau separate.
2. Spre deosebire de Kant, Descartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala metodică.
3. Kant spune în Prolegomene, că fost desteptat din "somnul dogmatic" şi dacă crezuse pâna atunci ca sursele cunoasterii nu se afla în experienta ci doar în spirit, în ratiune. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinita pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arata ca experienta si judecata permit deopotriva cunoasterea. Asa cum va scrie mai târziu, intuitia fara concept e oarba iar conceptul fara intuitie este vid. Ceea ce cauta Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul ratiunii, ceea ce implica recunoasterea limitelor puterii ei.
B. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific limbajul, care are în primul rând rol de socializare.
2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate, observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.
III. 3
A. 1. Concepţia lui Platon despre cunoaştere reiese din analiza pe care acesta o face raportului opinie – cunoaştere. Opinia ( doxa ) este opusă ştiinţei ( episteme ), prima fiind iluzorie, îndoielnică, supusă erorii şi având character subiectiv, iar cea de a doua fiind cunoaştere a esenţei lucrurilor, cunoaştere adevărată.
Cunoaşterea dupa Platon, in mai multe trepte, corespunzatoare profunzimii ei si in ultima instanta nivelelor ontologice. Cea dintii este opinia sau parerea. Ea este modalitate de cunoastere pe care o ingaduie lumea sensibila. Adevarul opiniei este intotdeuna numai probabil, el este mereu nesigur si de aceea opinia este interioara stiintei.
Modalitatea a doua de cunoastere este stiinta. Ea se deosebeste de opinie prin adevarul si certitudinea ei. Aceasta cunoastere are la rindul ei doua forme. Cea dintii este cunoasterea discursivă, intemeiata pe rationament, propriei matematicii si celorlalte stiinte deductive. Este procedeul de cunoastere pe care Platon il numeste „prin ipoteze” si care a influentat propria sa filosofie. Ideile apar pentru Palaton drept ipoteze necesare in vederea explicarii lucrurilor, raportul dintre ele si lucrul fiind apoi elaborat in teoria participarii. Importanta acestui tip de cunoastere si a stiintelor care il utilizeaza, si in primul rind al matematicii, este des subliniata in dialoguri. Platon considera studiul matematicii ca o procedeutica indispensabila pentru studiul filosofiei. La intrarea in Academie erau, se spune, gravate cuvintele: „Nimeni sa nu intre aici, daca nu a studiat geometria”. A doua modalitate de intelecţia pură, care este o cunoastere directa a universalului. Forma superioara a stiintei intelectuale care sesizeaza nemijlocit esente si care este strins legata de dialectica, modalitate cognitiva proprie filosofiei.
2. Empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre.
Ideiile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde de structura sufletească şi de cea senzorială.
3. În mod curent , afirmăm că ştim sau cunoaştem ceva sau că nu ştim, nu cunoaştem altceva. Avem permanent opinii, credinţe, convingeri diverse despre ceea ce ne înconjoară. Dacă avem opinii despre ceva, cunoaştem cu adevărat acel ceva? Opinia este acea parte a cunoşterii care se referă la experienţa sensibilă şi care este opusă cunoaşterii adevărate, ştiinţei. Evident , de cele mai multe ori, când credem că deţinem cunoştinţe, noi avem de fapt opinii, impresii subiective, a căror bază nu este cunoaşterea ştiinţifică . În concluze apreciez că între opinie şi ştiinţă poate exista o corelaţie, opiniea find primul pas spre cunoaşterea aprofundată, argumentată, care se poate realiza prin ştiinţă.
B. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea. Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite. Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii.
2. Opinie: Concepţia lui Augustin despre natura umană, este actuală, omul trebuie să-şi găsească prin reculegere interioară, calea spre Dumnezeu, să-şi armonizeze dorinţele, poftele cu responsabilităţile sociale.
III. 4
A. 1. Precizaţi înţelesul dat de Descartes raportului care se stabileşte între adevăr şi eroare. Atât pentru empiristi, cat si pentru rationalisti, a justifica o cunostinta inseamna a produce un argument ale carui premise sunt cunoscute nemijlocit. Pentru rationalistul Descartes, aceste premise pot fi gasite printre ideile clare si distincte, care exprima adevaruri evidente, pe care omul le poate recunoaste intrucat este inzestrat de Dumnezeu cu facultati speciale in acest sens. Si daca totusi se intampla sa nu se ajunga la adevar, acest lucru se datoreaza unei interventii exterioare, malefice, asupra facultatilor de cunoastere.
Una din ideile principale ale "Discursului" este accea conform careia adevarul nu poate fi dacat unul singur, pentru ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema.
Demonstrand necesitatea unei metode, pentru a putea intelege adevarul, Descartes arata in lucrarile sale "Reguli pentru indrumarea ratiunii" şi "Discursului asupra metodei", ce intelege prin metoda: "acele reguli certe si usoare pe care oricine le va urma fara a se abate de la ele, nu va lua niciodata nimic fals drept adevarat si fara a risipi de prisos sfortarile spiritului,ci sporind necontenit in mod treptat stiinta, va ajunge la cunoasterea adevarata a tuturor lucrurilor pentru care va fi capabil…"
Dupa parerea lui Descartes, orice indeletnicire cu probleme ce depasesc capacitatea cunoasterii individuale trebuie evitata.
Descartes neaga cu acesta ocazie magia, alchimia, astrologia sau ghicitul, lucruri cu care se indeletniceau scolasticii medievali. Matematica este, bineinteles, considerata un model, pentru ca ea, in cunoasterea carteziana, da evidenta adevarului.
Cunoasterea, la Descartes, se realizeaza in si prin ratiune, capatand sensul unei cunoasteri matematice, dar neexcluzand experienta prin care insa nu dobandim certitudinea.
Descartes mai scrie ca:"oamenii se pot insela, dar niciodata dintr-o deductie rau facuta, ci numai […] din experiente prea putin intelese".
2. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice.
Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă").
În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea ei.
3. Ca valoare de adevăr, intelectul oferă cea mai desăvârşită cunoaştere. Descartes exemplifică superioritatea minţii în raport cu simţurile şi imaginaţia prin felul în care cunoaştem o bucată de ceară scoasă din stup.
Voinţa este o altă facultate care concură la procesul cognitiv. Ea este legată, pe de o parte, de simţuri şi, deci, de ideile sensibile, iar, pe de altă parte, de inteligenţă, deci de ideile intuitiv-deductive indubitabile. Faţă de simţuri, care sunt pasive, sau faţă de intelect, care este nu numai spontan ci şi pasiv, contemplativ, voinţa este un factor activ.
Voinţa este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. Ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobată de voinţa fiecăruia.
Voinţa este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.
B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale. Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii: primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau inegalitîţilor admise.
Statul văzut de Rawls este un guvernământ dulce şi paternalist: creşterea coeziunii sociale şi diminuarea flagelului sărăciei pentru acţiunea implicită împotriva non-libertăţilor (a libertăţilor negative precum delicvenţa sau infracţionalitatea).
2. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.
III. 5
A. 1. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea.
Augustin dinstinge intre natura entitatilor neraţionale (care isi realizeaza inclinatiile firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite. Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa valoarea lor adevarata.
Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii.
Omul este imaginea lui Dumnezeu. Augustin vorbeşte de omul interior – sufletul şi mintea orientate spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi omul exterior – trupul , trecător şi simţurile.
2. HENRI BERGSON: reprezentant al intuiţionismmului. Filozofia sa este una dualistă – lumea acoperă două tendinţe aflate în conflict – forţa vieţii (élan vital) şi lupta lumii materiale împotriva acelei forţe. Fiinţele umane înţeleg materia prin intelectul lor, cu ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele ştiinţifice şi privesc lucrurile ca entităţi independente în spaţiu. În contrast cu intelectul se află intuiţia, care provine din instinctul animalelor inferioare. Intuiţia ne oferă o idee despre forţa vieţii care străbate toate fiinţele. Intuiţia percepe realitatea timpului; durata este exprimată din punctul de vedere al vieţii şi nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin fenomenul memoriei. Esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Evident că este o diferenţă mare între natura umană ca chip al lui Dumnezeu, promovată de Augustin şi natura materialistă promovată de Bergson.
3. Punctul de plecare al lui Augustin a fost că în formularea doctrinei despre om, Dumnezeu şi sufletul uman trebuie privite întotdeauna în relaţie una cu cealaltă.
Pentru el sufletul a fost făcut pentru Dumnezeu şi în starea sa nedecăzută nu a fost niciodată menit să existe separat de El. Chiar şi ca finţă fără păcat omul putea să-şi realizeze destinul numai printr-o dependenţă uzuală faţă de harul prin care Dumnezeu se descoperea pe Sine în mod continuu.
Relaţia sufletului cu Dumnezeu, cum îi plăcea să spună, era una a unui vas receptiv în care Dumnezeu turna viaţa, lumina şi tăria Sa. În această relaţie omul deţinea adevărata libertate care consta nu din neputinţa de a păcătui, şi din abilitatea de a nu păcătui (nu non posse peccare, ci posse non peccare). Acestă neprihănire potenţială care i-a fost dată omului a constituit o potenţială imoralitate.
B. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice.
Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă").
În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea ei.
2. Concepţia despre cunoaştere a lui Popper este actuală, mai ales în contextual exploziei informaţionale şi al dezvoltării tehnologice. Practic, omenirea a parcurs în două decenii o dezvoltare exponenţială, tocmai prin perfecţionarea ştiinţelor, descoperirile tehnologice, nu au fost niciodată absolutizate, practice odată cu punerea lor în practică a început uzura lor morală.
III. 6
A. 1. In “Geneza metaforei si sensul culturii” Blaga arata ca omul nu este pur si simplu un animal inzestrat cu inteligenta, tot asa cum o statuie nu este un simplu bloc de piatra cizelata.
Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Nota caracteristica omului este creatia; animalul produce uneori locaşuri sau unelte, dar aceste acte nu sunt “creatoare”, ci ele se degaja stereotip, din grija de securitate a animalului, a speciei. Existenta animalului este întru imediat si pentru securitate.
Omul însă e capturat de un destin creator; intr-un sens cu adevarat minuunat. El este capabil sa renunte la echilibru si la securitate, chiar sa se jertfeasca in numele creatiei .“Animalul este strain de existenta intr-un mister si pentru revelare” si de dimensiunile si complicatiile vietii ce rezulta din acest mod de existenta, care este specific uman.
Prin creatie omul isi asigura un destin superior, contradictoriu, care il inalta deasupra tuturor vietuitoarelor, dar care il poate duce si la autonimicire.
2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.
Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta orizontalitate.
3. Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si culturala care traiese in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de viata etc.). Existenta in orizontul misterului da nastere culturii. Toate creatiile prin care omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc cultura (stiinta, filosofie, arta, mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane intru mister si revelare, iar civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si securitate.
B. 1. Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito , ergo cogito. Cogito, ergo sum ). În esenţă Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala metodică. La Decartes adevarul nu poate fi dacat unul singur, pentru ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema si ca oamenii se pot insela, dar niciodata dintr-o deductie rau facuta, ci numai din experiente prea putin intelese. Si pentru Dumnezeu omul este alcatuit din trup si suflet – dualism cartezian. El considera ca ele sunt 2 substante diferite straine una de alta; acesta inseamna ca, spre a intelege ce este trupul nu avem nevoie sa stim ce e sufletul siinvers. Cele 2 depind una de alta, sunt lucruri distincte, dar nu separate. Coexistenta lor e necesara si sufletul resimte trebuitele trupului.
Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare. Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).
2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea, actuală.
Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?
III. 7
A. 1. Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru care el există. “Bunăstarea”, care este ţelul Statului, este identificată cu “eudaimonia” (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel. Noţiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.
Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetăţenilor, însă o mare parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.” Dar el adaugă imediat: “Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul veghează ca regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.
2. Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel alege raţiunea, iar Rosseau natura.
3. Statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj articulate (limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la raţiune şi noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria organicistă, aşa cum corpul este anterior organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei şi prin urmare omului, şi argumentează că individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală acetăţeanului.
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general şi cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel îşi manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în acelaşi timp cele mai drepte şi mai puternice.
B. 1. Eroarea este o privatiune fata de o cunostinta, eroarea = o lipsă în cunoaştere.
“Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie. Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes, “datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In felul acesta intelectul greseste. Dar din greşeli, reveniri, omul poate să facă progrese în cunoaştere.
2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea actuală.
Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?
III. 8
A. 1. Omul are putinţa de a se revela, în timp ce animalele se limitează la a se releva. Numai omul poate intra în contact cu misterul.
2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.
Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta orizontalitate.
3. Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si culturala care traiese in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de viata etc.). Existenta in orizontul misterului , iluminarea prin actul revelator, da nastere culturii. Toate creatiile prin care omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc cultura (stiinta, filosofie, arta, mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane intru mister si revelare, iar civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si securitate.
B. 1. R. Descartes, ca fondator al raţionalismului francez, consideră raţiune izvor şi temei al cunoaşterii. Pentru el, criteriul adevarului se afla in ratiunea insasi, in evidenta notiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoastere, el a pus deductia, care trebuie sa porneasca de la adevaruri clare si distincte, cunoscute nemijlocit de ratiune. Descartes a recunoscut totusi si valoarea cunoasterii experimentale . Spre deosebire de raţiune simţurile ne pot înşela.
2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea actuală.
Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?
III. 9
A. 1. Blaga respinge viziunea naturalistă asupra naturii omului. Omul nu este un simplu creator de unelte, este un creator de cultură, este o fiinţă culturală.
2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.
Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta orizontalitate.
3. Blaga susţine că geniul omului ( inteligenţa ) trebuie pus în slujba securităţii şi instinctului de dominaţie al vieţii. De aceea , pentru ca geniul omului să devină creator de cultură, a trebuit ca omul să sufere o schimbare radicală în ceea ce priveşte modul său de a exista. Această schimbare a felului de a fi a fiinţei umane, a constituit-o existenţa întru mister şi pentru revelare.. Astfel omul abandonează starea de echilibru şi de securitate a animalului, angajându-se într-un destin creator.
B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale. Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii: primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau inegalitîţilor admise
2. Concepţia lui Rawls este acuală datorită, îndeosebi polarizării sociale. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.
III. 10
A. 1. Omul este imaginea lui Dumnezeu. Augustin vorbeşte de omul interior – sufletul şi mintea orientate spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi omul exterior – trupul , trecător şi simţurile.
2. Decartes pleacă de la aceeaşi dihotomie corp-suflet, însă spre deosebire de Augustin ajunge la o altă concluzir: omul este definit prin capacitatea de a cugeta. La întrebarea ‘’ Cine sunt eu?’’, el răspunde: ‘’Cel care cugetă’’. Corpul, deşi important şi – în realitate – strâns legat de suflet, este doar o substanţă divizibilă, caracterizată prin întindere, un lucru a cărui existenţă nu este deloc certă şi în lipsa căruia omul nu îşi pierde esenţa.
3. Augustin dinstinge intre natura entitatilor neraţionale (care isi realizeaza inclinatiile firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite. Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa valoarea lor adevarata.
Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii. Corelaţiea este aşadar intrisecă, natura umană este rezultatul creaţiei divine.
B. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice.
Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă").
2. Concepţia despre cunoaştere a lui Popper este actuală, mai ales în contextual exploziei informaţionale şi al dezvoltării tehnologice. Practic, omenirea a parcurs în două decenii o dezvoltare exponenţială, tocmai prin perfecţionarea ştiinţelor, descoperirile tehnologice, nu au fost niciodată absolutizate, practice odată cu punerea lor în practică a început uzura lor morală.
III. 11
A. 1. Blaga spune că orizontul existenţial al naturii umane este de a trăi în mister şi pentru revelare, omul percepe existenţa şi universal ca pe un mister, iar prin creaţii culturale, se ilumimează , izbuteşte să-şi reveleze misterul şi să depăşească imediatul. Animalul trăieşte în imediat, nu poate depăşi contururile concretului, el nu se revelează ci se relevă, se arată.
2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.
Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta orizontalitate.
3. Blaga spune că destinul omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia.
Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal, prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.
Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire. Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.
Întreg sensul existenţei umane şi deci scopul său, se află în cultură, prin cultură înţelegându-se operele, simbolurile şi un ansamblu de valori.
B. 1. Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă, adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest lucru.
2. Caracterul sintetic - a priori al propoziţiilor matematice este de actualitate, deoarece matematica nu este o ştiinţă ‘’închisă’’, periodic marii matemacienii descoperă cunoştinţe noi şi sigure, folosind atât judecăţi analitice cât şi sintetice..
III. 12
A. 1. Înţelesul dat de Kant judecăţii analitice: În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială.Într-o judecată analitică predicatul nu adaugă nici o proprietate subiectului, ci doar descompune subiectului prin analiză în conceptele lui parţiale, care erau deja gândite în el. De aceea judecăţile analitice se mai numesc şi explicative. Ele nu extind cunoaşterea, ci explică un anumit concept.
2. Spre deosebire de sinteticul a priori promovat de Kant ca sinteză între emirism şi raţionalism, empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre.
Ideiile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde de structura sufletească şi de cea senzorială.
3. În "Critica ratiunii pure" Kant săvârşeşte o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la însăşi capacitatea cunoasterii.
Cunoasterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care isi intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut independent de orice experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare.
Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul.
B. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea. Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite. Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii.
2. Opinie: Concepţia lui Augustin despre natura umană, este actuală, omul trebuie să-şi găsească prin reculegere interioară, calea spre Dumnezeu, să-şi armonizeze dorinţele, poftele cu responsabilităţile sociale.
III. 13
A. 1 Blaga spune că orizontul existenţial al naturii umane este de a trăi în mister şi pentru revelare, omul percepe existenţa şi universal ca pe un mister, iar prin creaţii culturale, se ilumimează , izbuteşte să-şi reveleze misterul şi să depăşească imediatul. Animalul trăieşte în imediat, nu poate depăşi contururile concretului, el nu se revelează ci se relevă, se arată.
2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.
Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta orizontalitate.
3. În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există o diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia.
Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal, prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.
Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire. Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.
B. 1. Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă, adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest lucru.
2. Caracterul sintetic - a priori al propoziţiilor matematice este de actualitate, deoarece matematica nu este o ştiinţă ‘’închisă’’, periodic marii matemacienii descoperă cunoştinţe noi şi sigure, folosind atât judecăţi analitice cât şi sintetice..
III. 14
A. 1. Eroarea este o privatiune fata de o cunostinta, eroarea = o lipsă în cunoaştere. “Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie. Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes, “datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In felul acesta intelectul greseste.
2.Spre deosebire de raţionalism, empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre.
Ideile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde de structura sufletească şi de cea senzorială.
3. Descartes a conchis că, pentru a găsi un adevăr absolut indubitabil, trebuie să presupună că şi intelectul (raţiunea) îl poate înşela (din cauza unui geniu rău).
Plecând de la îndoiala generalizată, Descartes a descoperit că primul adevăr de neclintit este cel privind existenţa propriului eu: ”Gândesc, deci exist”. Formulată dintr-o frază cuprinzând conjuncţia deci, formula a lăsat impresia că ar fi concluzia unei entimeme, adică a unui raţionament prescurtat. În realitate este vorba de o intuiţie, nu de o entimemă. Plecând de la faptul că se îndoieşte, Descartes a conştientizat imediat faptul că gândeşte, iar gândul că gândeşte l-a implicat imediat în acela că există ca suflet gânditor.
Este calară cunoştinţa definită prin suficiente note pentru a ne putea permite recunoaşterea obiectului la care se referă şi distinctă atunci când conţine note specifice prin care se delimitează de alte cunoştinţe similare. regula evidenţei este un criteriu necesar, dar nu şi suficient. Necesar, deoarece pentru a fi adevărată ideea trebuie definită corect. Nu este suficient pentru că o idee poate fi bine delimitată de altele, dar nu şi adevărată. Spunem că evidenţa este un criteriu intralogic al adevărului întrucât presupune raportarea cunoştinţei testate nu numai la alte cunoştinţe înrudite. Criteriul intralogic trebuie completat cu unul extralogic care să permită ieşirea din sfera subiectivităţii pure şi raportarea cunoştinţei la obiectul desemnat.
Descartes distinge între o falsitate propriu-zisă sau formală şi o falsitate materială. El consideră că falsitatea formală nu se poate găsi decât în judecăţi. Ideile, considerate în sine, neraportate le altceva nu sunt false formal, ele fiind moduri ale cugetării. În idei există o anumită falsitate materială când înfăţişează ceea ce nu este ca fiind. Rezultă că, aşa cum eroarea poate fi nu numai formală, ci şi materială, tot aşa există atât un adevăr formal (dat de evidenţă), cât şi unul material (dat de corespondenţă).
În ceea ce priveşte criteriul adevărului, Descartes afirmă textual că „adevărul nu este sigur decât datorită faptului că Dumnezeu este sau nu există şi că el este o fiinţă perfectă iar tot ceea ce este în noi vine de la el.
B.1 Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific limbajul, care are în primul rând rol de socializare.
2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate, observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.
III. 15
A. 1. Aristotel trateaza statul drept o institutie naturala, rezultata, in mod indirect, din instinctele de autoconservare si reproducere ale indivizilor. Cu toate ca din punctul de vedere al genezei, statul este o consecinta a trairii laolalta a indivizilor, mai intai in familie, grup, etc, din punctul de vedere al functiei sale, el este anterior oamenilor care il compun, precum corpul precede membrele sale. Cu alte cuvinte natura umana este una sociala, intrucat in fiecare din noi exista instinctul pentru formarea comunitatilor si pentru ca abia in stat existenta isi afla implinirea, desavarsindu-si astfel posibilitatile proprii.
2 Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel alege raţiunea, iar Rosseau natura.
3. Aristotel pleaca de la faptul ca oamenii nu sunt indivizi izolati ci, din potriva, omul este din natura un animal social, iar omul “antisocial” ar fi, prin urmare ori “supraom” ori fiara.
Omul, au remarcat inca ganditorii antici, poseda un limbaj articulat in timp ce limbajul nearticulat al animalelor, ca mijloc de exprimare a senzatiilor de placere si de durere. Existenta limbajului articulate face posibila existenta statului, caci el este motor al moralitatii exprimand ce este drept si nedrept, bine sir rau. Deci statul este la Aristotel o intuitie naturala bazata pe comunitatea unor finite inzestrate cu limbajul articulat si associate in familii. Statul este autoritatea familiei si individului. El joaca rolul corbului, iar individual pe cel al organului. => statul este autoritatea familiei si fiecaruia dintre noi, caci asa cum corpul poate exista fara un organ, la fel statul poate subzista fara un individ. Reciproca nu este valabila, intru cat individual nu este suficient, iar daca isi e sufficient este fiara sau zeu.
Omul are in zestrea sa genetica instinctnul pentru comunitate. Numai in comunitate poate fi practicata dreptatea, caci ea este o virtute sociala. Statul poate asigura fericirea cetatenilor sai, dar cu o conditie, ca statul sa aiba legi drepte. Lipsit de lege si de dreptate omul devine fiinta cea mai rea.
La Aristotel natura nu creaza fara scop, menirea statului este realizarea dreptatii, iar dreptatea este o virtute pe care individual, izolat, nu o poseda, deoarece virtutea presupune raportul dintre cel putin 2 persoane. Plecand de aici spunem ca statul are o finalitate morala: realizarea dreptatii in vederea binelui. De aici anterioritatea statului (politka)
B. 1. Empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre. Ideiile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde de structura sufletească şi de cea senzorială.
2. Opinia mea că este actuală concepţia despre cunoaşterea empirică, mai ales la vârste fragede, cănd senzaţia şi reflecţia se manifestă în procesul cognitive al omului.