Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jălire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte,
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinelor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!
(Vasile Alecsandri, Gerul)
Cerinţe:
1. Selectează două cuvinte care aparţin câmpului semantic al iernii.
2. Precizează rolul semnelor de punctuaţie din prima strofă.
3. Transcrie un vers care conţine o locuţiune verbală, folosită cu efecte expresive.
4. Menţionează două teme/ motive literare prezente în poezie.
5. Precizează două mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază
prezenţa eului liric în textul dat.
6. Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în prima strofă.
7. Motivează plasarea în poziţie iniţială, în fiecare catren, a substantivului gerul.
8. Comentează, în 6 - 10 rânduri, ultima strofă, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică
şi mijloacele artistice.
9. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exemplu: expresivitate, ambiguitate, sugestie,
reflexivitate), prezentă în textul dat.
Rezolvare:
1. Zăpada, ger, ţurţuri, îngheţat etc.
2. Primul semn de punctuaţie prezent în strofa iniţială este punctul si virgula. Acesta se foloseşte pentru a separa într-o frază propoziţiile sau grupurile de propoziţii care sunt independente sintactic, dar care semantic sunt suficient de apropiate pentru a forma un întreg. În cazul de faţă, legătura semantică este dată de prezenţa aceluiaşi element central, gerul, a cărui descriere face obiectul strofei. Al doilea semn de punctuaţie este punctul, care marchează încheierea unui enunţ.
3. Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
4. Natura, focul, îngheţul, iarna, amintirea, încremenirea naturii etc.
5. Pronumele la persoana întâi plural ne (ne-aducă), adjectivul pronominal la persoana întâi singular meu (calul meu).
6. Comparaţia cu valuare metaforică şi cu epitet inclus ca pe-o mireasă moarta surprinde, într-o imagine puternică şi simplă, sentimentul apăsător al sfârşitului şi al efemerităţii pe care îl trăieşte fiinţa umană în faţa efectelor unui anotimp sepulcral: iarna acoperă natura şi o îngroapă ca într-un mormânt sub mormane de zăpadă. Comparaţia cu mireasa indică sentimentul părăsirii premature a vieţii şi a exuberanţei acesteia. Mireasa este simbol al tinereţii, or aici. moartă fiind, sugerează o despărţire prea timpurie de farmecul şi de vitalitatea vieţii.
7. Repetiţia, cu valuare anaforică, a substantivului gerul la începutul fiecărei strofe, prin reluarea cuvântului-titlu, are rolul de a marca o construcţie riguroasă a textului şi de a semnala gradaţia ascendentă a descrierii: gerul reprezintă elementul central al unei descrieri ample de natură hibernală.
8. După primele două strofe în care natura este încremenită sub semnul apocaliptic al gerului iernii, după strofa a treia în care apar primele semne ale prezenţei vieţii şi ale speranţei regenerării naturii, ultima strofă aduce elementul dinamic în peisajul hibernal. Accentul se mută şi, în locul gerului, elementul central este acum viaţa clocotitoare, surprinsă prin imaginea cailor in spumegare. Spectaculos, gerul, care până acum era generator de încremenire, devine element generator de viaţă, el dând parcă suflu vital şi dor de viaţă cailor aflaţi in competiţie. Imaginea este realizată prin metafore simple, dar expresive (aripi de vultur) şi prin epitete (câmpul luciu, aburi lungi). Ultimele două versuri sunt o invocaţie adresată gerului de către fiinţa contemplatoare a naturii. Exclamaţia iniţială O! este urmată de o chemare prin care eul îşi manifestă dorinţa de a-şi împlini dorul de ducă, semn al visării, al melancoliei: să mă poarte ca săgeata unde el ştie, pentru ca finalul, parcă glumeţ, şi eu, să anuleze nostalgia departelui şi să readucă fiinţa contemplatoare, dar si lectorul, în planul realităţii.
9. Expresivitatea se referă la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică, diferită de cea a limbajului uzual, idei concentrate, cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. Expresivitatea se realizează atât prin figuri de stil, prin imagini artistice, prin sintaxa poetică, prin topică, punctuaţie si prozodie, cât şi prin modul particular al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii. În cazul lui Alecsandri, expresivitatea este dată de imaginile simple, lipsite de rafinamentul lexical, în care figurile de stil sunt şi ele preluate de registrul aparent minor: epitete simple sau cromatice, comparaţii, repetiţii, uneori metafore. Forţa expresivă este dată însă tocmai de această simplitate, al cărei efect este construcţia riguroasă a unor tablouri descriptive cu evident caracter pictural.