Biletul nr. 1
Definiţia genealogică a limbii române. Limba română este limba latină
vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând
provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia
Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi
până în zilele noastre. Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste
părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre
deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa”
vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta. Această limbă a suferit însă
transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată
de limbile cu care a venit în contact.
Teritoriul de formare. Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială
romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică Oltenia,
Banatul şi Transilvania, şi celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană
(106 d.H.), fiind locuite de către „dacii liberi”, Muntenia şi sudul Moldovei, iar la vest
şi sud-vest provinciile romanizate au stat întotdeauna în strâns contact, atât
administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Panonia, Dardania, cele două Moesii.
(Al. Rosetti, Istoria limbii române)
1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la originea limbii române.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu
propriile cunoştinţe.
m4ri0 scrie:la engleza nu le aveti ? )
Înapoi la Limba si literatura romana
Utilizatori înregistraţi: Niciun utilizator înregistrat