.......................................................................................................................................
Biletul nr. 91
Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: „a citi cărţi”. „Ce faceţi în timpul
liber?” „Citesc cărţi.” „Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!” „Am auzit că X citeşte
cărţi.” Până mai ieri, cititul îşi subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să
citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii, dar, în genere, a spune despre cineva că
„citeşte“, că e „un tip citit”, că e „un mare cititor” implica, necesarmente, obiectul
numit „carte”. Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron
Costin despre „cetitul cărţilor”. Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară, care
trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil,
Cartea, pe care multiplicitatea „cărţilor” nu face decît să o reflecteze edificator. („Cu
cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu...”).
Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează
reintrarea lecturii în condiţia minoratului. „A citi” nu mai e, astăzi, o ocupaţie atât de
răspândită încât să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim câte ceva.
Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se
înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens.
De aceea, a vorbi numai de „declinul lecturii” e a neglija un straniu fenomen
complementar: „inflaţia textului”.
În ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai
avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că
suntem înconjuraţi de prea multe cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza
saţietăţii, decât din cauza subţierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu
avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentaţii, ci,
dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie. [...]
Apar, trimestrial, mii de pagini noi: reorganizări ale informaţiei, reformulări,
descoperiri de detaliu sau de anvergură. Efectul e descurajant: dacă eşti cât de cât
realist, ştii, de la bun început, că n-ai să poţi acoperi niciodată materia care se
revarsă, asfixiant, asupra ta. Scrupulul investigaţiei exhaustive e condamnat la
utopie şi ridicol. Rişti să mori în preliminarii sau să cazi într-un soi de diletantism
eroic. Cantitatea te demobilizează. [...] Mulţimea cărţilor provoacă, necesarmente,
criza criteriilor. E din ce în ce mai greu să alegi, să te orientezi, să desparţi apele:
devii fie un consumator lacom şi decerebrat, fie umbra, inactuală, a propriilor
idiosincrazii. [...] (Andrei Pleşu, Cititul cărţilor, în Dilema veche)
.......................................................................................................................................
A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce perspectivă/ ipostază, cu ce intenţie, în ce context etc.);
B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele subiective, a argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi tehnici argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);
C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii argumentate (despre un aspect/ o idee/ un argument/ o afirmaţie/ o atitudine
evidente în textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideii exprimate, despre opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre soluţiile propuse/ care se conturează etc.).