Biletul 41

[admin]

.......................................................................................................................................
Biletul nr. 41
Poetul nu va obosi să facă elogiul spiritului tolerant, al adâncii omenii vădite
totdeauna de poporul nostru în modul de a convieţui cu cei de o altă naţionalitate. În
noiembrie 1876, în paginile „Curierului de Iaşi”, articolul [„Se vorbeşte că în
consiliul...”] dezbătea această problemă, pe larg şi cu evidentă combustiune
interioară: „Nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară
respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât
dânsul”. Drept exemplu, el invoca faptul că „din vremi străvechi fiecare a avut voie să
se închine la orice D-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut”. Spre deosebire
de alte ţări, care au urmărit să-şi creeze, cu forţa, prozeliţi din „conlocuitorii de altă
lege ori limbă”, la noi situaţia a fost cu totul alta. În Moldova, biserica catolică este
atât de veche, şi nimeni nu i-a silit pe catolici să treacă la religia „orientală”, lipovenii
fug din Rusia şi „trăiesc nesupăraţi în colţul lor pe pământul românesc”, apoi
„armenii, calvinii, protestanţii, evreii toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele
româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau
evreiască. Nici una”.
Astfel de idei punctează — ca nişte dâre de foc — întregul traiect al gazetăriei
eminesciene. Căci să nu uităm, dincolo de excesele polemice din unele articole, există
în universul gândirii poetului un nucleu solar către care aspiră toate elementele
ideatice, polul magnetic mereu indicat de acul busolei sale spirituale — oricât s-ar
agita sub imperiul unor furtuni trecătoare — şi care, se ştie, este reprezentată de
concepţia democratică, potrivit căreia naţiunea înseamnă clasele muncitoare, şi în
primul rând ţărănimea. Nu a afirmat el, cu un patos inegalabil, că „e poate singura
chestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată
durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat
popor românesc?”. [...]
Pe această platformă a ideilor se sublimează toate contradicţiile, se decantează
toate reziduurile unei sensibilităţi ultragiate de spectacolul orânduirii „cea crudă şi
nedreaptă”, pentru a rămâne, pură şi incandescentă, expresia dragostei de ţară, ca
în această spovedanie de o mişcătoare şi neascunsă superbie: „Iubim ţara şi naţia
noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de a o iubi”
(Al. Oprea, Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică 1870-1877)
.......................................................................................................................................
A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce perspectivă/ ipostază, cu ce intenţie, în ce context etc.);
B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele subiective, a argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi tehnici argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);
C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii argumentate (despre un aspect/ o idee/ un argument/ o afirmaţie/ o atitudine
evidente în textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideii exprimate, despre opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre soluţiile propuse/ care se conturează etc.).