Varianta 100

Rezolvari si solutii pentru partea III

Varianta 100

Mesajde admin pe Mie Apr 23, 2008 8:01 am

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) − Varianta 100

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre criticismul junimist. Ilustrarea ideilor exprimate în eseu se va
face prin referire la unul dintre studiile critice de referinţă ale lui Titu Maiorescu şi la ideile exprimate în
alte texte literare şi/ sau nonliterare studiate, semnificative pentru direcţia literară şi culturală, promovată
de Junimea.
Avatar utilizator
admin
Administrator
 
Mesaje: 840
Membru din: Dum Apr 20, 2008 7:33 am

Re: Varianta 100 Titu Maiorescu, Criticismul junimist

Mesajde ancanka pe Lun Mai 05, 2008 10:21 pm

III. 100 (criticismul junimist)

Criticismul junimist, în frunte cu Titu Maiorescu, a impus o nouă direcţie în cultura şi literatura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Societatea „Junimea” este înfiinţată la Iaşi, în 1863, de către câţiva tineri reveniţi de la studii din străinătate P. P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu. Scopul lor era să aducă un suflu nou în cultura română, fiind conştienţi de situaţia precară a acesteia.
Asociaţia era bine organizată, astfel încât, în 1867, au înfiinţat şi revista „Convorbiri literare”, unde vor fi publicate pentru întâia oară operele de valoare ale marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Societatea „Junimea” a fost formată din câteva etape. Etapa ieşeană se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură. În această perioadă, se elaborează principiile sociale şi estetice ale junimismului şi se impune necesitatea educării publicului prin aşa-numitele „prelecţiuni populare”.
Cea de-a doua etapă este o etapă de consolidare, afirmându-se reprezentanţii direcţiei noi în poezia şi proza română: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Este o perioadă în care se diminuează teoretizarea criticismului în favoarea judecăţilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne. În etapa a treia (bucureşteană), Societatea este mutată la Bucureşti. Aceasta are un caracter preponderent universitar, prin cercetările istorice şi filosofice.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”, impunându-se ca mentorul grupării, iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filosofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română.
Studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” are un puternic caracter didactic, urmărind să iniţieze tinerii scriitori în problemele mai generale ale artei. Obiectivul propus de Titu Maiorescu era delimitarea raportului dintre formă şi fond în poezie, de aceea îşi împarte cercetarea în două capitole: „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”.
În „Condiţiunea materială a poeziei”, se dovedeşte că poezia este „arta de a pune fantezia în mişcare prin cuvinte”, lucru realizat prin figuri de stil, tropi, licenţe poetice, expresivitate, dar mai ales prin utilizarea „cuvântului cel mai puţin abstract”, cuvântul fiind „organ de comunicare”, sau prin utilizarea figurilor de stil – epitete, comparaţii, metafore, personificări.
Cealaltă condiţiune, „ideală” reprezintă exprimarea sentimentelor şi pasiunilor. Criticul face o clasificare a obiectelor gândirii omeneşti, astfel încât “iubirea, ura, tristeţea, bucuria, desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, perceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei niciodată ale artelor”. Primele reprezintă obiectele poetice, deoarece sunt stări ce există în viaţa oricărei persoane, pot fi înţelese de toată lumea, având un grad mai mare de sensibilizare asemănător cu cel al artelor. Celelalte nu pot deveni niciodată arte, întrucât nu sensibilizează, nu trezesc niciun sentiment, fiind neinteresante şi neînţelese de majoritate oamenilor. Obligaţia poetului, spre deosebire de cea a omului de ştiinţă, care susţine adevărul, este de a se expune în faţa cititorului, prin intermediul limbajului figurativ.
Atât artele frumoase, cât şi poezia sunt realizate în urma repaosului intelectual, redând satisfacţia spiritului omenesc, pe când ştiinţa produce fenomene cu efecte nelimitate, în continuă schimbare.
Într-o perioadă în care cultura română se află într-o stare instabilă, Titu Maiorescu întrevede o speranţă în ceea ce priveşte evoluţia literaturii române. Prin lucrarea sa „Direcţia nouă în poezia şi proza românească” face o selecţie între artiştii vremii, arătând „adevăratele valori”.
În poezie, reprezentanţi de frunte erau Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Bodnărescu, iar în proză sunt menţionate nume ca Odobescu, Slavici, Xenopol, P.P. Carp.Tot în această lucrare, Maiorescu aminteşte şi de „talentele inferioare”, care aspirau fără fundament la statutul de artist.
Un alt studiu important, „Comediile d-lui Caragiale”, tratează tema moralităţii în artă şi a înălţării impersonale, pornind de la moralitatea în raport cu opera comică a lui Caragiale.
Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului, criticul atrage atenţia că artistul recreează realitatea, generalizează pentru a surprinde o trăsătură etern valabilă a omului.
Al doilea argument în susţinerea valorii reale a operelor lui Caragiale este acela că o artă are efect asupra sensibilităţii umane, având un caracter educativ, deoarece produce un sentiment de înălţare şi purificare. Prin urmare, arta e morală prin valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le susţine. Prin această teorie, Maiorescu reuşeşte să combată criticile care respingeau comediile lui Caragiale, pe motiv că ar fi imorale.
„Eminescu şi poeziile lui” este un studiu prin care Maiorescu defineşte profilul geniului şi personalitatea lui Eminescu, scoţând în evidenţă, pe lângă talentul înnăscut, inteligenţa şi memoria poetului, dar şi modernitatea acestuia, prin cultură de nivel european.
Un studiu important în cultura română a fost „Ȋn contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care, prin „teoria formelor fără fond”, Maiorescu se revoltă faţă de situaţia existentă în epocă, tendinţa de a împrumuta forme ale culturilor occidentale şi de a le adapta condiţiilor existente. Acesta susţinea că trebuie adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea unui fond propriu.
Vizând limba română, teoria formelor fără fond are proiecţii în studii precum: „Despre scrierea limbei romane”, „Limba română în jurnalele din Austria”, „Beţia de cuvinte”, „Neologismele”. Maiorescu susţine în aceste studii alfabetul latin şi principiul ortografiei fonetice, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi combate împrumuturile realizate în mod forţat, ridiculizând totodată ceea ce el numeşte sugestiv „beţia de cuvinte”.
Filosof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii române.
În istoria literaturii şi culturii române, „Junimea” a marcat începutul funcţionării sigure a spiritului critic, victoria ideii de valoare estetică şi a dezvoltării simţului artistic, majoritatea ideilor fiind preluate de la etapa anterioară, paşoptistă, dar evoluate. Identificarea principalelor elemente definitorii ale spiritul junimist a fost realizată de Tudor Vianu; în viziunea criticului aceste aspecte ar fi spiritul filosofic şi oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic.
(Mădălina Niculae, 12 L; coord. prof. Luminiţa Paraipan)
ancanka
Elev de nota 10
 
Mesaje: 215
Membru din: Mar Apr 22, 2008 7:58 am

de Robot pe

Robot
 
Mesaje: 1
Membru din: 2008
Locaţie: IT


Înapoi la Limba si literatura romana - numai variante rezolvate - Subiectul III

Cine este conectat

Utilizatori înregistraţi: Bing [Bot], Google Adsense [Bot]