de Andreea pe Lun Mai 05, 2008 1:14 pm
1. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ; „prinz” – forma literară: prind; „morele” – forma literară: morile.
2. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ, marcă a adresării directe.
3. N-am nicio veste de la rude. N-am cumparat două veste, ci una.
4. motivul literar al zburătorului, motivul comuniunii omului cu natura, motivul nopţii, al somnului etc.
5. Măsura versurilor este de 13-14 silabe, iar rima este încrucişată.
6. Repetiţia epitetului „înaltă”, un superlativ afectiv, contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă, noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru, „semănat cu stele”, cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. Este momentul aprinderii stelelor pe cer, al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială, propice pentru apariţia Zburatorului. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt, larg, fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului.”(Eugen Simion)
7. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”, verbele la timpul prezent, persoana I singular „tremur”; topica afectivă / cezura.
Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare, o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. Locutorul devine mai abstract, încât, în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser), părând ca se exprimă pe sine, încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei, deci nici un locutor. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte, motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian.
Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă, idilicul rural ).
8. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu, întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la maximum, senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă, el fiind pretutindeni şi nicăieri. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie, corpul tremură, năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah, inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine! / [...] Şi cald, şi rece, uite că-mi furnică prin vine, / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”, de o vibraţie profunda, cuprinzând întregul trup, făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea, incapabilă de a se stăpâni, tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta, fără oprire, de la bucurie la tristeţe şi plâns. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică, ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere...nu-ş ce-mi cere”, „n-am nimica şi parcă am ceva”.
9. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. În poezia Zburătorul, impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat, prin interogaţii, exclamaţii şi vocative: „Vezi, mamă, ce mă doare!”, „Că uite, mă vezi, mamă?”. Dragostea se manifestă ca o boala, prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate, ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”, „un foc s-aprinde-n mine”, „răcori mă iau la spate”, „îmi ard buzele”, „obrajii-mi se palesc”, „inima-mi zvâcneşte!”, „-mi furnică prin vine”, „tremur de nesaţiu”, „ochii-mi văpăiază”. Fata este derutată, bulversată de senzaţiile contradictorii, aflate în antiteză.
Noaptea, în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală, într-un paradis terestru, se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul, înger şi demon în acelasi timp, încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină; / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat; / Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină, / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol, un tablou imobil, un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real, participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti, undeva la graniţa dintre real şi ireal.
(Carmen Dumitrescu, 12I, coord. prof.dr. Anca Roman)