de Andreea pe Lun Mai 05, 2008 12:32 pm
1. „adăugată” – înlăturată; „înlăuntru” – exterior.
2. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv, iar al doilea i este articol hotărât.
3. a se bate cu morile de vânt; a-şi bate gura degeaba, bătut de soartă / de Dumnezeu
4. În ultima strofă, poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru, / care bat, plutind, planând”, referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească, să atingă absolutul. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului, a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente.
5. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”.
6. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al ...” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect, din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor, un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului, toate trei cu privire la Om. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”, pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină, aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare, pe parcursul celor trei strofe, trei trepte ale unui fel de silogism poetic, în tipare sintactice de neclintit, ca pentru a purta în ele adevăruri absolute, definitive.
7. Titlul este un element esenţial al receptării, pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. Titlul poeziei, Lauda omului, identifică specia lirică cu o odă, deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă, în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor, a pietrelor şi a aerului, făcând apel la propria lor sferă semantică. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă.
8. Cea de-a treia strofă, ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă, sporesc impresia de dinamism continuu.
Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii, ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale, copacii, pietrele şi aerul, să aiba un „punct de vedere“ despre Om.
Pentru aer, mediul păsărilor, oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer, „care e gândul“. Ultimele doua imagini, complementare una alteia, sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare, adânci şi de o mare plasticitate intelectuală.
A imagina aripi crescute înlăuntru, vâslind în aerul gândului, este a elogia la maximum intelectul uman, în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului.
9. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. În poezie, eul liric este sugerat, pentru că redă ceea ce gândesc pomii, pietrele şi aerul, în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. De asemenea, vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă, chiar dacă cu valoare generalizatoare, „ce-o zăreşti”, precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe.
(Cătălina Ivan, 12 H, coord. prof. dr. Anca Roman)